Am mai avut ocazia să folosesc Tamron SP 15-30mm F/2.8 VC USD pe un corp Nikon (D7100). La ora aceea încă nu divorțasem de produsele Nikon. În acel moment îmi dorisem să pot testa obiectivul pe un corp de full frame, dar nu s-a putut. Așa că l-am luat la o tură pe un APS-C. Obținem un echivalent de cca. 23-45mm. Cam cât este Sigma 24-35mm f/2 pus pe un full frame. O distanță focală utilizabilă și pe un senzor crop, așadar. Ca să nu mai lungesc articolul inutil, pe un full frame, distanța focală între 15mm și 30mm este altceva.

Tamron 15-30 01

Ca să nu mai lungesc trăncăneala, să intru în miezul articolului.
Deoarece fiindcă pentru că îmi încep articolele cu a fost odată… nu o să fac excepție nici de data asta.
Povestea cu Tamron 15-30mm f/2.8 pe full frame începe cam așa: Vine concediul. Și ca de fiecare înaintea de a pleca la drum, aceeași întrebare: ce să îmi iau cu mine? Anul ăsta am decis să mer pe Canon 6D. Din cauza modulului GPS încorporat. Telezoom – verificat. Fix de 50mm – verificat. Superangular? Superangular? Nop. Aș fi putut să iau cu mine micul Olympus E-P2 cu vizor și capacul de 9mm. Asta în caz de forță major (până la urmă l-am pus în rucsacul destinat foto, nu de alta, dar nu ocupă mult loc.). Fac o întrebare la… ași ghicit, F64 (prietene, nu îți pot dezvălui numele, să nu se înghesuie prea mulți cu rugămințile). Mă gândeam la un Canon EF 16-35mm f/4L IS USM, că tot pusesem în gând să fie următorul pe listă, când s-o putea. Dar nu a fost să fie. Singura alternativă disponibilă, Tamron SP 15-30mm F/2.8 VC USD.
Așadar mă prezint la F64 cu buletinul și la scurt timp sunt invitat la bancul de probă să ridic obiectul. Din fericire pentru mine pot lua numai obiectivul și capacele, fără cutie. Am avut aceeași reacție ca și prima dată când am făcut cunoștință cu dânsul: m-a bufnit râsul după ce m-am gândit instant la cănile care imită obiective foto. Din Tamron 15-30 iese cel puțin de o halbă de bere, iar capacul poate fi folosit fără nici o problemă ca bol pentru alune sau semințe! Hehehe!

Cafeneaua F64, poză de test la 15mm.

Tamron 15-30 02

Specificații tehnice
1. Monturi disponibile: Canon, Nikon  și Sony
2. Distanță focală: 15-30mm
3. Diafragmă maximă: f/2,8
4. Diafragmă minimă: f/22
5. Unghi de cuprindere APS-C: cca. 85°52′ – 49°54′
6. Unghi de cuprindere full frame 110°32′ – 71°35′
7. Construcție optică cu 18 elemente în 13 grupuri
8. 9 lamele rotunjite
9. Compatibil Canon AF (și implicit AF-S), Nikon FX DX
10. Indicator de distanță
11. Distanța minimă de focalizare de 28 cm
12. Dimensiuni: lungime 142,5 mm; diametru de 98,4 mm
13. Greutate 1.100 g

Construcție
Beeton. Super beton! Un obiectiv cu greutate, la propriu și la figurat! Este mare, este greu. Lentila frontală este numai ea luată separat un mic monstru. Parasolarul fix nu are cum să o apere foarte mult dat fiind forma acesteia. Tamronul a venit, ca și concurența, cu un prim obiectiv de talie mondială, primul de felul său, unicul: un superangular cu o diafragmă de f/2,8 cu stabilizare!
Toate acestea, adică superangular cu f/2,8 și stabilizare, la care se adaugă valori ISO mari cu zgomot de imagine decent… încet încet renunți la trepied, în majoritatea cazurilor.
Din punct de vedere al construcției, nimic de reproșat. Obiectivul este un tanc al cărui șenile (inelul de zoom și inelul de focalizare) se rotesc fin, lin și fără joc.
Montura metalică are o garnitură de cauciuc care împiedică pătrunderea prafului sau a stropilor de apă în interiorul aparatului.
Singurul punct negativ mai important în ceea ce privește construcția este partea din spate a obiectivului. Atunci când obiectivul se află în poziția de 30mm distanță focală, grupul optic se deplasează mult în față, lăsând interiorul obiectivului neprotejat la particulele de praf. Așadar, atunci când schimbați obiectivul nu uitați să îl aduceți în poziția de 15mm pentru a proteja cât de cât interiorul împotriva pătrunderii prafului.
Parasolarul este unul încorporat, în formă de petală. Dă o impresie destul de solidă, chiar dacă este din plastic. Atunci când se rotește inelul de zoom,blocul optic frontal se mișcă înainte și înapoi împreună cu un al doilea parasolar din plastic care are aceeași formă de petală. Elementul frontal iese la maxim în poziția de 15mm și intră înapoi la maxim la 30mm.

Tamron 15-30 03

Optica
Pot spune că Tamron 15-30mm f/2,8 este un mic monstru și la capitolul optică. Lentila frontală este atât de mare, încât face ochii lupului din Scufița Roșie să pară niște biete alune de pădure. Avem 18 elemente de sticlă grupate în 13 grupuri, cu o lentilă XGM (eXpanded Glass Molded Aspherical – indiferent ce vrea să însemne asta, sună bine, nu?), , lentile eBAND (Extended Bandwidth & Angular-Dependency) și cu tratament BBAR (Broad-Band Anti-Reflection), lentile LD, diafragmă cu 9 lamele rotunjite… toate acestea pentru a ne oferi nouă, utilizatorilor, o calitate optică de excepție.
Din punct de vedere al clarității, personal nu fac teste de laborator. În primul rând nu mă pricep la așa ceva, în al doilea rând nu îi văd sensul atâta timp cât există site-uri care se ocupă de așa ceva. În plus, contează și pe ce aparat folosești obiectivul respectiv. DxOMark oferă poate cele mai complexe informații în acest sens. Trebuie să mai spun că același obiectiv se poate comporta diferit pe diferite corpuri de aparate foto? Nu mă refer aici la diferențele dintre APS-C și full frame… Din câte am putut observa, la 15mm este foarte clar în centru între f/2,8 și f/8, marginile fiind acceptabile pentru un superangular. Lucrurile stau aproximativ la fel și la celelalte distanțe focale, inclusiv 30mm, chiar dacă sunt unele voci care declară o oarecare scădere a calității optice între 24mm și 30mm.
Culorile și contrastul sunt superbe, nimic de care să te plângi.

Tamron 15-30 04

Bokeh… la un superangular… depinde de gusturi, diafragmă, distanță focală și firește de distanța până la subiect și distanța dintre subiect și fundal. Așadar o groază de influențe.

15mm:
Tamron 15-30 06 Tamron 15-30 05

30mm:
Tamron 15-30 07

Tamron 15-30 08

Vignetare: pronunțată la f/2,8, mai ales la 15mm. Pentru unii deranjant, pentru alții nu. Depinde de gusturi. Eu unul nu am observat o vignetare deranjantă în fotografierea practică (nu aduc în discuție testele de laborator, nu fac poze în astfel de condiții). Cadrele de mai jos au fost luate la 15mm și f/2,8. combinație de setări cele mai vulnerabile la vignetare.

Tamron 15-30 09

Tamron 15-30 10

Aberațiile cromatice, ei bine, astea nu mai depind de „gusturi”. Din fericire, acestea sunt bine ținute în frâu. Nu că ar fi inexistente (ha, sunt și eu curios dacă are cineva un obiectiv cu zero aberații cromatice și nu mă refer aici la cele la care se face corecție automată în aparat sau în postprocesare). Exemplul de mai jos este poate un pic atipic. Dacă se întreabă cineva dacă am folosit o corecție a expunerii: nu, nu am folosit și nici nu am mărit luminozitatea în post-procesare. Pur și simplu așa a expus aparatul având atașat obiectivul superangular. Cu această ocazie se poate vedea cum reacționează un aparat foto atunci când se folosește un superangular. Imaginea era în realitate mult mai întunecată, datorită umbrei oferite de pomi. Aparatul a decis însă altceva decât ceea ce vedem cu proprii noștri ochi.

Tamron 15-30 11

Tamron 15-30 11a Tamron 15-30 11b Tamron 15-30 11c Tamron 15-30 11d

Distorsiuni. Butoi de bere sau de vin între 15mm și 18mm, aproape fără la 20mm, după care avem pernițe între 24mm și 30mm. Ca mulți alții, nu prea îmi pasă de așa ceva, cu mici excepții la pozat persoane, de aproape. Oricum, un superangular nu se folosește, de regulă, la portrete. În orice caz… cine vrea să încerce, mai bine se uită la următoarele două poze. Prima un selfie, a doua fața mea după ce am văzut cum a ieșit selfiul… Hahahaha (pozele sunt făcute cu un superangular/ochi de pește – dau exemplul numai pentru a sublinia punctul de vedere, hehehe).

Tamron 15-30 12

Tamron 15-30 13

Imagini fantomă și reflexii. Nu am văzut fantome, dar reflexii da. Dacă sursa de lumină puternică vine din față, nu sunt probleme deosebite. Problemele apar când lumina cade pe lentila frontală din lateral. Nici nu se putea astfel, având în vedere burta de bere a lentilei frontale. Datorită unghiului larg, nu poți folosi un parasolar care să rezolve problemele ce apar atunci când sursa de lumină se află la margini. Sincer, acesta este și cel mai enervant punct al acestui obiectiv de altfel superb. Sincer, aceste reflexii m-au scos uneori din sărite, pur și simplu. Vorbesc în special de „petele” de verde…

Tamron 15-30 18 Tamron 15-30 14 Tamron 15-30 15 Tamron 15-30 16 Tamron 15-30 17

Considerente personale
Că tot am vorbit la capitolul dedicat construcției de stabilizare: pe exemplarul avut în teste, stabilizarea lucra cam brutal. Să mă explic: indiferent de distanța focală, cu stabilizarea activată, între momentul apăsării la jumătate și intrarea în funcțiune a stabilizării se observă, prin intermediul oglinzii aparatului, o mișcare „violentă” a grupului optic în poziție stabilizată (până când grupul optic se stabilizează / chestie pe care nu am observat-o așa de violent la celelalte obiective Tamron cu VC).
Cum am mai spus, nu am folosit sistemul de stabilizare. Cel puțin nu prea mult. Nu mi-a plăcut modul ciudat în care obiectivul „reacționează” la stabilizare, acel „șoc” pe care îl observi în vizor. Nu că ar afecta captarea imaginii, dar pe mine mă obosește. Pe de altă parte nu am avut nevoie de stabilizare în majoritatea cazurilor. Atunci când aceasta era necesară, am folosit-o cu succes, firește. Nici o problemă în acest sens. Am observat că majoritatea celor care scriu despre stabilizarea unui obiectiv sau altul își pun întrebarea cât de bună este aceasta, respectiv câte stopuri… Ei bine, părerea mea personală este că stabilizarea unui obiectiv are o strânsă legătură cu „stabilizarea” on board a fotografului, hehehe.
Greutatea de peste 1 kg poate crea unele probleme atunci când obiectivul este montat pe un corp mai mic. Personal nu am avut nici o problemă pe toată durata folosirii. Oricum nu port aparatul de gât sau pe umăr. Îl țin în mână, direct, sau în mână ținut de curea. Asta în cazul în care nu îl am în geantă sau rucsac. Obiectivul greu trage în jos aparatul, clar, dar asta nu înseamnă neapărat un lucru rău peste care nu se poate trece. Dacă ești obișnuit cu aparatul de gât, atunci intră în scenă altă poveste… Călărețul fără cap, de exemplu.
Câteva cuvinte despre autofocalizare. S-a creat cumva o impresie greșită conform căreia obiectivele cu motor ultrasonic sunt mai rapide în focalizare. Este doar pe jumătate adevărat. Am avut destule obiective cu motor clasic care au fost la fel de rapide. Da, un motor ultrasonic este silențios și permite corecții ale punctului de clar. Dar nu este neapărat mai rapid.
Motorul de autofocalizare din Tamron 15-30mm este unul USD (Ultrasonic Silent Drive), suficient de rapid și de precis pentru majoritatea aplicațiilor. Cu toate acestea nu este un obiectiv conceput pentru a fi folosit în fotografia sportivă. Pe timpul testării nu am constatat probleme cu viteza de autofocalizare. Fac o paranteză pentru cine dorește să „audă”. În era analogului, pe vremea când obiectivele nu aveau motor de autofocalizare, oare cum credeți că se făcea fotografie la cursele de mașini, de exemplu? Fotograful era procesorul prin mintea lui, iar ochiul sistemul de focalizare. Aparatul și obiectivul, doar o simplă extensie. Nu ca astăzi, când mai toată lumea se bazează pe tehnologie, pe puterea de calcul a aparatului etc.. Oamenii au devenit leneși până și în ași pune mintea la contribuție. Vor totul de-a gata, servit pe o tavă de aur… și se cred buricul pământului. Să revin însă la mica „lecție” de istorie. Ei bine, cum credeți că fotografiau cutiile de conserve pe roți în plină viteză? Fixau un punct de reper pe unde avea să treacă bolidul, reglau claritatea pe acel punct de reper, alegeau timpul de expunere și diafragma și așteptau ca subiectul să ajungă în acel punct, după care declanșau. Pe lângă o cunoaștere temeinică a aparaturii, mai era nevoie de cunoștințe temeinice despre subiect, cunoașterea mașinii, a șoferului, traseul optim pe porțiunea respectivă de circuit / drum etc. Acesta este poate cel mai important motiv pentru care un sistem de autofocalizare nu este neapărat crucial. Motiv pentru care atunci când nu am de a face cu situații în care subiecții se mișcă imprevizibil, viteza de autofocalizare mă lasă rece. Nu stau acum să despic mai departe firul în patru. Sper că ați prins idea.
Există multe voci care afirmă că Tamron 15-30mm f/2.8 este un obiectiv superb pentru astrofotografie. Se prea poate (cu siguranță, chiar), mai ales că oferă rezultate deosebit de bune la diafragma maximă de 2,8 la o distanță focală de 15mm. Nu am putut testa personal aceste informații. Nu am avut ocazia, iar când am avut-o, eram așa de bolnav încât numai de teste de astrofotografie nu îmi ardea! Ardeam în schimb de febră!
Singurul cadrul de test în fotografierea cerului este cel de mai jos. Sigur, nu au fost condiții optime și nici nu sunt expert în genul acesta de fotografie, dar cum încercarea moartea nu are…

Tamron 15-30 19

Pentru că sunt la capitolul Considerente personale… am avut prilejul să testez de-a lungul anilor nici nu mai știu câte modele de obiective superangulare, atât pentru Canon, cât și pentru Nikon și Olympus. Ceea ce nu mă face însă să mă consider as în fotografierea cu superangulare. Din punctul meu onest de vedere, sunt obiective care oferă fotografului multă distracție. Nu mă refer aici la fotografii profesioniști, firește. Am avut norocul să observ cum obiectivele superangulare au început să fie din ce în ce mai bune (luminozitate, culori, contrast, aberații cromatice etc.). Fiecare însă dintre acestea au și punctele lor slabe, unele dintre ele mai multe, altele mai puține. Cea mai „mare” problemă a obiectivului prezentat în acest articol este greutatea și mărimea. Ditamai „cărămida”! Al doilea ca însemnătate: reflexiile. „Vina” o poartă lentila frontală destul de curbată, astfel că parasolarul nu te poate ajuta la fel de mult ca la un obiectiv angular. Al treilea punct, pentru mine, sistemul de stabilizare care te „pocnește” peste ochi când începe să lucreze (motiv pentru care am oprit-o); dar în schimb e fain rău de tot la filmarea din mână!

Eu unul nu suport ca inelul de punere la punct (focalizare) să fie amplasat în spatele inelului de zoom, mai ales când vine vorba de acele obiective la care intervenția asupra focalizării este permanentă, cum este cazul și prezentului obiectiv. Există riscul de modificare involuntară a punctului de focalizare. Cui nu i s-a întâmplat absolut niciodată ever, să ridice mâna!

Dacă vă decideți să cumpărați un astfel de obiectiv, un sfat, dacă permiteți, un sfat pe care îl dau indiferent despre ce echipament foto este vorba: testați-l înainte de cumpărare! 🙂

Domenii de aplicabilitate
Personal tind să spun că este un obiectiv bun la toate. De la interioare la arhitectură, evenimente (mai ales că la cei 30mm se pot face portrete întregi cu o separare frumoasă a fundalului, la f/2,8), fotoreportaj și chiar și pentru fotografia de aproape (distanța minimă de punere la punct este de 28cm, raport de mărire de 1:5). De fotografia de călătorie nu mai spun., singura condiție este să fii dispus să te lupți cu greutatea și dimensiunea unul DSLR plus borcanul ăsta mare.

Fotografie de stradă:

Portrete:

Această prezentare necesită JavaScript.

Călătorie:

Interioare:

Fotografii de aproape:

Peisaje:

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.