Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 75-300mm 1:4.8-6.7 II

O să îl denumesc pe tot parcursul articolului simplu 75-300. Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 75-300mm 1:4.8-6.7 II mi se pare pur și simplu prea lung.
Începutul unui articol este pentru mine cea mai grea parte. Ca de fiecare dată, stau și mă uit fix la albul ecranului afișat de editorul de text. Mai devreme sau mai târziu vine și muza, pentru unii mai cu talent, pentru alții cu mai puțin talent. Important este să vină.  Muza, firește. 🙂
Am ținut foarte mult să îl pot testa, fiind la un moment dat în căutarea unui teleobiectiv zoom pentru Olympusurile mele. Am avut un 40-150mm, care însă personal  nu m-a mulțumit foarte tare, motiv pentru care l-am înstrăinat. Cei de la Olympus au în gama teleobiective pentru m4/3 doar câteva: Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 14-150mm 1:4.0-5.6 II (un obiectiv bun la toate, rezistent la apă și praf, din păcate nu este un obiectiv de buget, ca să zic așa), Olympus Zuiko Digital ED 40-150mm R f/4-5.6 (majoritatea afirmă că este un plastic fantastic, poate am nimerit eu o copie mai puțin reușită), Olympus M.Zuiko Digital ED 40-150mm f2.8 Pro (excelent din toate punctele de vedere, gama PRO, dar depășește un buget normal și este cam mare și greu), Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 300mm 1:4.0 IS (îți trebuie buget, nu glumă, plus dimensiunile și greutatea nu ajută să fie cărat zi de zi în geantă sau rucsac), Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 12-100mm 1:4.0 IS PRO (un nou venit pe piață, cu o distanță focală foarte faină, un obiectiv la superlativ, din păcate la un preț pe măsură).
Vestea bună: există teleobiective de la alte firme producătoare, care să completeze gama. Am avut ocazia să testez două, un Panasonic Lumix G 100-300mm f/4.0-5.6 Mega OIS (datorită îngustării câmpului vizual dat de distanța focală, dificil de utilizat atunci când urmărești un subiect aflat la distanță în continuă mișcare) și Tamron AF 14-150mm f/3.5-5.8 Di III (ca și la exemplarul Olympus 40-150mm avut, nu m-a convins calitatea imaginii).
Obiectivul a fost anunțat de Olympus în ianuarie 2013, dacă nu mă înșel. Față de prima variantă, în afară de modificări ale cosmeticii, s-a operat și asupra sticlei: elementele optice au primit un strat ZERO (Zuiko Extra-low Reflection Optical).

Construcție
Olympus 75-300mm este, din punct de vedere constructiv, un obiectiv decent. Nu face parte din gama pro, dar nici din gama entry level. În afară de montura de metal, restul este plastic. Obiectivul se extinde la zoom, dar focalizarea este internă. Elementul frontal nu se rotește, putându-se folosi filtre degrade și de polarizare fără nici un fel de probleme. Când zoomul este extins la maxim (300mm), jocul dat de extindere este minim. Inelul de focalizare se învârte lin, ușor, cel de zoom ceva mai greu (am putut face o comparație între un obiectiv mai puțin folosit și unul folosit mai intens, diferă, cel folosit intens se învârte mai ușor și fără a sacada, celălalt mai greu). Cum am mai spus, nimic deosebit de semnalat în ceea ce privește construcția. Este un obiectiv „normal” din acest punct de vedere.
Nu are buton de blocare a obiectivului în poziția de 75mm, dar nici nu am constatat că s-ar lungi dacă este ținut cu capul în jos.

Date tehnice (fără caracteristicile strict optice)
– Focalizare internă cu mecanism acționat elicoidal
– Distanța minimă de focalizare: 0,9m la distanța focală de 75mm
– Unghi de cuprindere: 16 – 4,1°
– Raport de mărire a imaginii: 0,18x m4/3, 0,36x format 35mm
– 7 lamele de diafragmă, rotunjite
– Diametru filtru: 58mm
– Dimensiuni: 69mm diametru, 116,5mm lungime
– Greutate: 423g

Optică
18 elemente în 13 grupuri. 7 lamele de diafragmă, rotunjite. Diafragmă maximă f/4,8 – f/6,7, diafragmă minimă f/22.
2 elemente ED, dintre care unul Super ED, 3 elemente HR.
Am tras câteva sute de imagini cu acest obiectiv, nu am însă nici una rămasă în memorie care să denote probleme de flare și ghosting (ieșite de comun). Același lucru pot spune și despre aberațiile cromatice. Acestea sunt foarte bine controlate, după cum bine se știe și datorită corecției automate la nivel de software (contează însă prea puțin prin ce metodă atâta timp cât rezultatul este cel care contează în cele din urmă). Acestea sunt tolerabile între 100mm și 200mm, devin mai vizibile la 300mm. Nu prea contează nici diafragma. 🙂
Vignetarea? No problemo.
Distorsiunile? Magia Olympus: este minimă.
În consecință, având în vedere sistemul, Olympus 75-300 este un obiectiv foarte atrăgător pentru cine are nevoie de o asemenea distanță focală.

Utilizare
În timp ce scriu la acest articol am avut ocazia să testez un echivalent pentru aparatele full frame (format 35mm): Sigma 150-600mm Contemporary, un adevărat monstru în comparație cu 75-300mm de la Olympus. Așadar, primul lucru care îmi vine în minte atunci când încep să vorbesc despre utilizare este dimensiunea. O dimensiune aș putea spune minusculă atunci când vine vorba de distanța focală echivalentă cu a unui sistem pe format 35mm. Firește, nu se poate compara cu „fratele” mai mare în privința profunzimii de câmp sau în privința calității imaginii per ansamblu, diferența mare dintre dimensiunea senzorului de imagine (a captorului de imagine, așa cum le place unora să spună) este decisivă. În schimb este imbatabil la portabilitate. Această portabilitate vine însă cu un preț: folosirea obiectivului la echivalentul de 600mm poate fi și chiar este uneori dificilă. În mod normal, teleobiectivele mari au stabilizare în corpul obiectivelor. Din punctul meu de vedere (am testat destule pentru a îmi forma o părere, pardon), atunci când vorbim de teleobiective, stabilizare optică din obiectiv este superioară celei aflate în corpul aparatului. Cu cât distanța focală crește, cu atât mai dificilă este încadrarea cu un sistem foto ușor. Pentru unii poate suna ciudat, dar aste este opinia mea, mai ales după ce am putut testa Panasonic 100-300mm. Uneori mă gândesc că poate sunt eu de vină pentru faptul că nu mă pot obișnui cu supertele pe montura m4/3.  Sunt de părere că m4/3 se pretează foarte bine până la un echivalent de 150mm (300mm echivalent format 35mm). Peste această distanță focală devine mai dificil de „stăpânit”. Mă refer aici la fotografierea cu aparatul ținut în mână. Dacă se folosește un trepied, de exemplu, problema dispare. Singura care rămâne este unghiul de vedere foarte îngust, dar acest unghi îngust poate reprezenta o problemă și atunci când se folosește formatul de 35mm.

Am folosit cu plăcere obiectivul, fără probleme deosebite. Acum, după ce am folosit un echivalent pe format 35mm, apreciez și mai mult caracterul compact, datorat în mare parte formatului m4/3.
După cum se știe, este un obiectiv a cărui luminozitate nu este una constantă. La distanța focală de 75mm avem o diafragmă maximă de f/4,8; la 100mm f/5,1; la 150mm f/5,6; la 200mm f/6,1 și la 300mm f/6,7 (destul de întunecat – din fericire, datorită vizorului optic, nu se îngreunează vizarea, cum poate fi cazul la formatul APS-C).
Din păcate, obiectivul nu vine cu parasolar, acesta va trebui achiziționat separat (LH-61E).
Nu sunt genul care să se uite la o imagine mărită 100%. Dacă este să o fac numai pentru a vedea dacă s-a focalizat corect. Mă mai uit la 100% pentru a testa calitatea optică (claritate, aberații cromatice etc.). În urma documentării am dat peste următoarea informație: claritatea este ok, mai ales la 75mm, unde este excelentă încă de la diafragma maximă de f/4,8, de la un colț la altul al cadrului. Se prea poate ca pentru unele gusturi rezoluția (claritatea) să scadă un pic începând cu 150mm. La 150mm și diafragma maximă de f/5,6, centrul rămâne clar, dar scade puțin la colțuri (extreme). Imaginea din colțuri nu se va îmbunătăți (considerabil) chiar dacă se închide diafragma la f/8. Între 200mm și 300mm, claritatea în centru este peste medie, în schimb colțurile extreme suferă la acest capitol. Dacă se închide diafragma la f/11, ajută puțin la distanța de 300mm, dar nu și la cea de 200mm. Difracția intervine începând cu f/11, dar putem vorbi de imagini slabe din punct de vedere optic la diafragmele f/16 sau f/22.
Personal nu am stat să cronometrez viteza de autofocalizare, dar am citit că i-ar trebui ceva mai puțin de o secundă pentru a acoperi toată plaja de focalizare. Cert este că autofocalizarea este silențioasă (se pretează foarte bine și la filmare, zgomotul produs de motor este aproape insesizabil dacă se folosește microfonul intern, la cel extern nici nu se pune problema), iar elementul frontal nu se rotește.
Fotografia macro? Olympus M.ZUIKO DIGITAL ED 75-300mm 1:4.8-6.7 II are un raport de mărire de doar 0,18x, poate fi suficient pentru fluturi și libelule mari. Eu unul am folosit cu succes, uneori, Raynox 150.

Acum, după ceva timp de la utilizare, uitându-mă și prelucrând fotografiile, pot spune că am avut destule cadre pe care le-am aruncat la gunoi, peste 95 la sută, datorită faptului că au ieșit mișcate, deși nu ar fi trebuit. Cu sistemul de stabilizare în corpul aparatului pornit, la 300mm și la un timp de expunere de 1/200s, teoretic, pozele ar fi trebuit să iasă OK (nu am stat să despic firul în patru, deși poate ar fi trebuit – mă refer la problema cu shutter shock). Cum am mai spus, personal cred că 300mm (600mm echivalent format 35mm) este o distanță focală prea lungă pentru m4/3 unde stabilizarea se află în corpul aparatului. Asta îmi aduce aminte de un mic „test” făcut cu o lunetă Nikon de 1200mm. Am montat-o pe cel mai solid trepied posibil, totul strâns la maxim. Imaginea „vibra” la cea mai ușoară atingere, chiar și dacă suflai la capăt in pic mai puternic, din lateral. Singura posibilitatea de utilizare mai acătării a fost așezarea lunetei pe un săculeț de nisip. De aici și părerea mea despre distanța focală maximă. La care se adaugă aparatul ușor, un obiectiv la fel de ușor și de compact, pur și simplu greu de „stabilizat” din mână. Poate părea pentru unii file de poveste… Dar după ce am testat un monstru în comparație cu Oly 75-300, un Sigma 150-600mm cu stabilizare în obiectiv și montat pe un full frame (mult mai greu decât varianta m4/3), asta este părerea: 300mm sunt prea lungi pentru m4/3, mai ales la un obiectiv atât de ușor. Cred că la o asemenea construcție ar fi fost mai adecvat un 200mm, să spunem.
Per total, recomand acest obiectiv persoanelor care chiar au nevoie de cei 300mm (600mm echivalent format 35mm). Dacă ești pasionat de macro, îi poți pune un Raynox, de exemplu, combinația este utilizabilă, dar dificilă, ca de altfel orice fotografie macro în natură. Pentru cei care merg la evenimente, poate fi extrem de util dacă se vrea fotografii gen paparazzo. Pentru cei care cochetează cu fotografia de oraș, poate fi folosit cu mare succes atunci când ai nevoie de un câmp îngust și nu poți ajunge aproape de punctele de interes.

Olympus 75-300mm este un teleobiectiv puternic pentru sistemul m4/3 la un preț accesibil.

Olympus 75-300mm la o plimbare prin oraș.

Grădina botanică

La munte

Stil paparazzo