Fără titlu

Chiar așa.

Sunt într-o pauză lungă, nu am fotografiat ceva de mi s-au descărcat acumulatorii aparatelor de fotografiat. Am ajuns aici… ei bine, nici eu nu știu exact cum. Suspectul de serviciul este Covidachele. Criza prin care am trecut m-a făcut leneș. Leneș în a mai ieși afară, leneș de a mai fotografia altceva decât peștii din acvariile mele și florile de pe balcon sau chestii care se petrec în jurul apartamentului.

Amicii… cei pe care îi consideram amici din sfera fotografiei nu m-au căutat de mai bine de un an, cred. Greu de crezut ce a putut face timpul cu noi. Nu zic nu, fiecare are treburile lui, problemele lui, ș.a.m.d.. Acum ceva vreme (mai bine de un an), lucrul ăsta mă sâcâia când mă gândeam la el. Acum a trecut. Acum ceva vreme nu era zi să nu mă uit pe un site care avea de a face cu fotografia. Asta a fost, că acum a trecut. Știrile, lansările, părerile despre aparatura fotografică s-au rărit până aproape de dispariție. Cei care câștigau ceva bănuți din postările pe Youtube și alte platforme media și-au cam pierdut veniturile din testele de aparate și obiectivele de fotografiat.

Mă gândesc, fotografia, așa cum am cunoscut-o ani și ani de zile, a ajuns în pragul dispariției (am început viața de „fotograf” în era filmului foto, preponderent alb-negru datorită simplității, am  trăit să văd și apusul DSLR-ului). Nu datorită aparaturii, devenite din ce în ce mai performante, mai automatizate. Datorită nouă, a oamenilor. Am devenit așa de leneși și fără idei. Goi… Și pe deasupra a venit și „inteligența artificială”. Care creează oameni virtuali, pozând în portrete virtuale. Cel mai recent caz la care mă gândesc este cel despre frumoasa virtuală care a făcut ravagii printre bărbații cu potențial financiar serios și nu numai. Are până și o soră. Ea brunetă, sora ei blondă. I-am văzut poza în „ziar”. Poza și ea perfectă, virtuală, aparat virtual, fotograf virtual. Mă gândesc, oi fi și eu virtual, scriind virtual?

Panasonic Lumix G9II (DC-G9)

Panasonic Lumix G9II (DC-G9)

A trecut mult timp de când am scris ceva despre noutățile din lumea aparaturii destinate fotografierii. Voi evita, pe cât posibil, să evit abordarea motivelor, m-am cam săturat să mă tot lamentez și nu mai are nici un rost.

Cele ce urmează a scrie se bazează pe unele informații din mediul online la care se adaugă propria mea experiență în testarea aparaturii foto de la Panasonic.

Ragnarok

În ultima vreme, micile și marele ecrane au fost „invadate” de chestii legate de zeul aesir. Cinematografia americană a reușit să denatureze, cum îi este obiceiul, legenda/poveștile legate de zeul tunetului (și implicit al fulgerului). Cei care sunt sătuli să se delecteze cu un film legat de Thor, are în prezent cel puțin două posibilități.
1. Filmul Mortal din 2020.
2. Serialul Ragnarok, lansat tot în 2020.
Acest articolaș este despre serial.

Ahsoka

Din lipsă de material hardware pe care să îl testez și despre care să scriu câte ceva, din cauză că mi se pune praful pe tastatură, am zis să mă reprofilez.

Pe lângă fotografie, acvaristică și încă alte câteva lucruri mărunte, mi-ai plăcut și încă îmi plac filmele. La cei peste 47 de ani de când, pot spune, am fost în stare să mă uit la filme cu înțelegere, am văzut și revăzut atâtea, încât am pierdut numărul. Cred că mai am pe undeva un caiet vocabular din anii 80 în care am notat filmele pe care le-am văzut. Recordul, pe vremea comunismului, a fost undeva în jurul cifrei de 90 de filme văzute într-o lună. Adică cam trei pe zi. Într-o vacanță de vară. Cum a fost posibil? Aveam un amic, vecin din blocul de lângă, al căror părinți avea o impresionantă bibliotecă de casete video. În spaniolă. Tatăl lui lucra la consulatul României din Spania, sau cam așa ceva. „Închiriam” de la el cam trei casete pe zi. Până veneau au mei de la serviciu, vedeam două. Seara, arunca doar așa, total nevinovat… „Nu ne uităm și noi la un film?”. Firește, lăsam cel mai bun film la urmă.

Recunosc, nu sunt un critic de film, nu am nici o pregătire în acest sens (școală, facultate care să aibă legătură cu filmul). În ciuda faptului că nu sunt critic de film, experiența mea în vizionarea și aprecierea filmelor căzute o viață întreagă, cred că îmi permite să îmi dau cu părerea. Nu cred că trebuie musai să fii un critic de film pentru a recunoaște un rol jucat bine, o imagine bună și o poveste pe măsură.

Așadar, să îi dau drumul.

Olympus M.Zuiko Digital ED 8-25mm F4 Pro

Am zis că a venit momentul să îmi fac singur un cadou „fotografic”. În ultima perioadă, mi-am tot imaginat cum ar fi să schimb sistemele (Canon FF și Olympus m4/3). Ce a ieșit nu mi-a plăcut deloc. În zilele noastre, o căruță de bani! M-am liniștit după o perioadă de timp. Până una alta, cele două sisteme și grămada de obiective aferente sunt bine mersi în viață. De când cu pandemia mai mult stau.

Cu toate astea, parcă ar fi fain să am un obiectiv superangular cu autofocalizare pentru Olympus. Obiective superangulare complet manuale am și pot spune că nu sunt rele deloc. Pe partea de obiective „adevărate”, singurul zoom care începe de la un ușor superangular este deja clasicul Olympus M.Zuiko Digital ED 12-40mm F2.8 Pro (lansat în septembrie 2013, dacă nu se înșală DPReview.com). Am citit cum ca Laowa a scos cel mai superangular obiectiv pentru m4/3, care nu este ochi de pește: Laowa 6mm f/2 Zero-D MFT. M-au descurajat două aspecte: focalizarea manuală (nu chiar așa de mult, este distractiv să folosești un superangular pe manual) și prețul (cam în jurul a 3.000 de lei). Mi-am zis apoi că nici Panasonic Leica DG Summilux 9mm F1.7 nu ar fi rău. Prețul pe care îl știu eu ar fi undeva în jurul a 2.600 de lei, un preț rezonabil, zic. M-a descurajat lipsa stocului. Plus imposibilitatea de a îl testa. După o perioadă, mi-a trecut și pohta asta. Dar a revenit mai târziu. Mi-am zis că fie ce o fi, în loc să dau banii pe bomboane pentru copii, ia să îmi iau eu frumușel un Olympus M.Zuiko Digital ED 8-25mm F4 Pro. Zis și făcut. Apelez, din nou/ca de obicei la F64. Norocul meu că mai sunt câțiva foști colegi în poziții mai sus puse care să îmi sară în ajutor, atât cât mai permit vremurile. Am bătut palma și am lansat comanda. Stoc la furnizor. Asta este. Am dat comanda miercuri pe la doua și am luat obiectivul acasă luni. Ce mi-aș fi dorit să îl pot avea sâmbătă, că tot am întors spatele orașului, fie și numai pentru o zi. Dar nu a fost să fie!

Încă unul și mă duc, hâc

Imaging Resource se închide! Bomba zilei! Incredibil și în direct, filmat cu drona!
(Dacă o fi adevărat)

Știre difuzată de alt site, închis și el de prin… 10 aprilie a.c.. Informații aici (The site will remain active until April 10, and the editorial team is still working on reviews and looking forward to delivering some of our best-ever content. -> traducere liberă și frumoasă: Site-ul va rămâne activ până la 10 aprilie, iar echipa editorială lucrează în continuare la recenzii și așteaptă cu nerăbdare să ofere unul dintre cele mai bune conținuturi de până acum.). Aștept în continuare provincia.

Pe bune!

DPReview.com se închide. Știu, sunt conștient, cunosc… la data când apare acest articol al meu, subiectul este deja scrum, adică (a)fumat. Ce poate nu știți este următorul aspect: am început să scriu articole despre aparatura fotografică acum nici nu mai știu câți ani, tocmai datorită DPReview. Motivul: mă săturasem atunci să citesc „păreri” pe hârtie, adică specificații tehnice și comunicatele de presă ale producătorilor, ambalate mai altfel. Firește, specificațiile își au rostul lor, dar dincolo de aspectul strict tehnic contează relația dintre aparatură și fotograf. Așa că mi-am propus să scriu „teste” din perspectiva fotografului. Poate că dacă nu era DPReview și patronul F64, nu mă aventuram pe acest tărâm. La unul sau doi ani distanță, lucrurile s-au schimbat și în interiorul DPReview.com. În plus, au o bază de date bine pusă la punct, găsești informații suficiente despre aparate de fotografiat lansate acum mulți ani în urmă, poți verifica data apariției și citi chiar și comunicatele de presă de pe atunci. Dacă se vor decide să îl șteargă de tot, adică cu tot cu informații, poate fi echivalentul unei crime cu premeditare. Ce mă nedumirește, nu numai pe mine, de ce nu au încercat să îl vândă? Sau poate au încercat noaptea, ca hoții, vorba asta românească, dar nu le-a mers. Poate, totuși, să fie o glumă macabră…

Panasonic Lumix DC-GH5 II

Mi-am dorit inițial să testez un Panasonic Lumix G9 cu cel mai nou firmware (care include recunoașterea… animalelor). Dar nu a fost să fie. G9 este un aparat de fotografiat lansat în 2017. Ca fapt divers.

În schimb m-am „procopsit” cu un Panasonic Lumix DC-GH5 II, model din 2021. Altă ligă? Sincer, din punct de vedere fotografic, nu știu ce să zic. Pe parte de video, din câte îmi dau seama, ca unul care filmează mai rar decât fotografiază, cam așa poate fi, GH5 II face parte din altă categorie.

GH5 II a venit la pachet cu obiectivul de kit Leica DG Vario-Elmarit 12-60mm f/2.8-4 (DC-GH5M2L), un obiectiv versatil care îți permite o abordare diversificată.

Prima impresie: vai, bunicule/bunică/gen nedefinit, ce mare ești! Pentru formatul m43, firește.
Chestia asta cu formatul este adesea dezbătută mai ales când se vorbește de m43. Există, în mare, două tabere, unii Gică, ceilalți Gică Contra. Apă de ploaie! Nu îți place ceva, nu îl iei și gata. Iar dacă crezi că ești punctul în jurul căruia se învârte lumea, te afli total pe lângă. Asta așa, pentru cei care strâmbă din nas că firma X nu le croiește pe comandă un aparat de fotografiat pe măsura valorii lor artistice!
Vrei aparat mic, te uiți la alternative, pentru că sunt, slavă cui vrei tu.
Am scris despre prima impresie: mare, solid, plin de mușchi. Ceea ce nu este rău deloc! Chestia cu mărimea la aparatele de fotografiat și obiectivele care vin montate pe acestea, poate cădea în patima obiectivismului. Un obiect ți se poate părea mare sau mic în funcție și de ce mâini și ce înălțime ai. Da, GH5 II este mare. Dar nu-mi pasă! 😊

Canon EOS R10

Articolul îl găsiți pe blogul F64.

Galeria cu fotografii se poate vedea aici.

Despre fotografie și scrieri

Sunt un cititor de cărți. Pe hârtie sau în format digital. Când vine vorba de digital, preponderent Kindle. Asta am apucat acum mulți ani în urmă.

Am ales să vorbesc despre fotografie cu o carte în minte, scrisă de Elena Stancu cu fotografii de Cosmin Bumbuț, Nu o să scriu nimic despre autori, mă refer la informații, cine sunt și ce au făcut până acum. Cei interesați pot găsi destul de repede informații pe World Wide Web, adică pe românește rețeaua internațională de informații, un fel de radio-șanț modern.

Am mai scris până acum recenzii la cărți ce au legătură cu fotografia. Nu este prima dată când o fac, dar a trecut ceva vreme și sper ca cei care, din întâmplare, dau peste aceste rânduri să fie oleacă mai înțelepți decât unii care au crezut de cuviință să arunce cu pietre în cele scrise de mine atunci.

Recenzia unei cărți nu este ceva strict, nu urmează reguli agreate de unii sau de alții. Poate fi obiectivă sau nu și nu în ultimul rând, nu trebuie luată ca ofensă, cu excepția cazurilor în care asta chiar a vrut autorul.

Așadar, recenzia mea la cartea Acasă, pe drum, 4 ani teleleu (autori Elena Stancu și Cosmin Bumbuț) o fac din prisma mea, a unuia care îi place la nebunie să citească jurnale de călătorie, cu fotografii. Care iubește fotojurnalismul, o specie rară, pe cale de dispariție.